E. Munch - Strigatul

Existenţialismul

Existenţialismul - variantă distinctă a filozofiei existenţiale - este o doctrină filozofică şi de acţiune caracterizată printr-o accentuare a individualităţii, propagarea libertăţii individuale şi a subiectivităţii. Existenţialismul îşi are originea în lucrările lui Kierkegaard, este dezvoltat de contribuţiile lui Husserl şi Heidegger, devenind faimos după sfârşitul celui de-al doilea război mondial prin lucrările lui Jean-Paul Sartre şi ale autorilor grupaţi în Franţa în jurul revistei "Les Temps Modernes", Simone de Beauvoir, Albert Camus, Maurice Merleau-Ponty. Existenţialismul cuprinde deopotrivă un sistem ideatic, o morală şi o doctrină de acţiune.

12 teme principale ale gândirii existenţialiste

                   Contingenţa fiinţei umane Fiinţa umană nu este o fiinţă necesară; fiecare dintre noi ar putea la fel de bine să nu fie. Omul există, pur şi simplu, este o fiinţă de prisos.

                   Neputinţa raţiunii. Raţiunea nu îi este de ajuns omului pentru a-şi lumina destinul.

                   Devenirea fiinţei umane. Existenţialismul nu e o filozofie a chietudinii; el îl invită pe om să-şi construiască viaţa prin efort, printr-o transcendere de fiecare clipă a stării sale prezente.

                   Fragilitatea fiinţei umane. Sunt mereu expus propriului meu sfârşit, distrugerii mele ca fiinţă umană, deoarece eu nu exist ca atare decât prin efortul meu. De aici sentimentul de angoasă care ne însoţeşte existenţa.

                   Alienarea. Omul în perspectiva sfârşitului este înstrăinat de el însuşi, nu mai are nici stăpânirea, nici posesiunea sinelui.

                   Finitudinea şi urgenţa morţii. Filozofii existenţialişti reacţionează hotărât împotriva tendinţei noastre de a ne ascunde acest adevăr fundamental, că existenţa noastră e finită şi se îndreaptă către moarte.

                   Singurătatea şi secretul. Fiecare fiinţă umană se simte solitară, impenetrabilă celorlalţi.

                   Neantul. Existenţialiştii atei subliniază ideea că omul este o fiinţă-a-neantului, el survine din neant şi se îndreaptă către el.

                   Devenirea personală. Omul nu trebuie să-şi trăiască viaţa de pe o zi pe alta, în inconştienţă faţă de destinul propriu, ci trebuie să acceadă la o viaţă cu adevărat personală şi conştientă.

                   Angajarea. Omul înseamnă libertate; pentru a-şi construi viaţa, el trebuie să opteze, să aleagă în permanenţă, să se angajeze în raport cu destinul său şi cu al celorlalţi. Alegerea fiind o necesitate (faptul de a nu alege constituie, de asemenea, o alegere), este preferabilă alegerea conştientă, angajarea într-un destin personal alături de ceilalţi.

                   Celălalt. Omul constată că în realitate nu este singur: el este o fiinţă alături de cei cu care e nevoit să existe; fiinţa umană este fiinţa-împreună

                   Viaţa expusă. Omul trebuie să acţioneze, să îndrăznească, să-şi pună în joc viaţa - sub permanenta privire şi judecata inevitabilă a celorlalţi.

Introducere

Simone de Beauvoir

Maurice Merleau-Ponty

n Franţa, Kierkegaard nu a avut la început influenţa unui revoluţionar al gândirii. El apăruse mai mult ca un fel de continuator romantic al lui Maine de Biran. Husserl şi Heidegger erau puţin cunoscuţi chiar publicului specializat. Jean-Paul Sartre a asigurat cel dintâi fenomenologiei o largă audienţă, la început prin romanul La Nausée ("Greaţa", 1938), apoi prin lucrarea monumentală L'Être et le Néant ("Fiinţa şi neantul", 1943). Această carte masivă nu este uşor comprehensibilă, dar cititorii care nu s-au lăsat descurajaţi vorbesc despre această încercare de ontologie fenomenologică cu entuziasmul pe care altă generaţie îl manifestase faţă de "Les Nourritures terrestres" a lui André Gide. Dacă Sartre nu este descoperitorul fenomenologiei, el o reînoieşte şi o îmbogăţeşte trasându-i liniile distinctive, cu precădere datorită metodei pentru a atinge rădăcina ontologică a fenomenelor psihologice. S-a afirmat că Marcel Proust n-ar mai fi scris după Sartre ca după Bergson, iar observaţia nu priveşte doar influenţa asupra epocii ci şi contribuţia conceptuală şi de viziune generală pe care gândirea lui Sartre a lăsat-o.

Fenomenologia existenţială

Fenomenologia a dat noţiunilor de intenţie, de lipsă, de dorinţă o importanţă preponderentă. Revizuind "cogito"-ul cartezian, Husserl afirmă că a spune "gândesc" nu are nici un sens. Ar trebui spus "gândesc aceasta", pentru că principala caracteristică a conştiinţei este de a se răsfrânge asupra altui lucru decât asupra ei înseşi, de a avea un conţinut: ea este astfel "intenţională", este conştiinţa a ceva. Această teză a fost reluată de Merleau-Ponty în Phénoménologie de la perception ("Fenomenologia percepţiei", 1945).

Ontologia existenţială

n filozofia sa, Sarte reconsideră noţiunea tradiţională de fiinţă, preluând distincţia fundamentală hegeliană între în-sine şi pentru-sine. Clasic se afirma: există ceea ce este!, nu se găsea în în-sine nici cel mai mic germen de dualitate, aceasta fiind fiinţa tuturor fenomenelor, adică a tuturor apariţiilor care au loc în lumea interioară şi exterioară, şi unele şi altele perfect obiective. Dar dacă eu mă absorb într-o credinţă, pot eu spune că această credinţă a mea se identifică cu conştiinţa mea? Nu, deoarece conştiinţa mea nu este credinţa mea, ea este conştiinţa credinţei. Se regăseşte aici principiul intenţionalităţii conştiinţei postulat de Edmund Husserl. Fiinţa conştiinţei nu este deci în sine ci pentru-sine. Conştiinţa nu există decât în măsura în care ea nu coincide cu ea însăşi. Astfel realitatea umană este o lipsă (un manque), ea este totdeauna în urmărirea unui ideal care îi este ontologic interzis.

Ea aspiră către o sinteză imposibilă: în-sine-pentru-sine, sau conştiinţa devenită substanţă, substanţa devenită cauza sa proprie, o imposibilitate; în alţi termeni, omul-dumnezeu. Astfel, se poate spune că ceea ce redă proiectul relei-credinţe în realitatea umană este ideea coincidenţei om-dumnezeu.

Astfel, plecat de la principiul "intenţionalităţii" lui Husserl, constatând că omul este o lipsă, Sartre a trebuit să ajungă la concluzia că această carenţă e aceea a infinitului: "Omul este o pasiune inutilă". Între aspiraţie şi dumnezeire este vidul absolut, "neantul". De aceea, soluţia este ca omul să se construiască pe sine în fiece clipă.

Libertatea umană este o evidenţă: acţiunea este prin esenţă intenţională. Libertatea este neantizarea în-sinelui. Suntem liberi în fiece clipă, deoarece avem în orice moment posibilitatea alegerii. Când nu alegem, înseamnă deopotrivă că am ales să nu alegem. (Chiar şi cel care este chemat la război are întotdeauna de ales între a merge să ucida, a dezerta sau a se sinucide. Este la fel în orice altă situaţie umană: avem întotdeauna în faţa noastră cel puţin două opţiuni alternative, de unde evidenţa că suntem perfect responsabili - nu putem învinui pe nimeni - de fiecare situaţie în care suntem, şi că tot ce se întâmplă, se întâmplă nu din exterior, nici din vreo obscură "voinţă" a destinului sau a celorlalţi - acesta este punctul de vedere al relei-credinţe -, ci totdeauna cu consimţământul şi responsabilitatea noastră.) Libertatea nu admite nici o determinare anterioară. Trecutul nu poate servi drept motivaţie a unui act: actul liber este gratuit. Omul e un ansamblu de proiecte, el face (acţionează) şi se face (se construieşte pe sine), el nefiind altceva decât ceea ce face din el. Omul nu este o potenţialitate, o sumă de rezerve ("cu mai mult noroc, aş fi putut ajunge..."), ci exact ceea ce este.

Celălalt: nu sunt doar realitate umană privilegiată de singularitatea sa ireductibilă (Dasein), ci şi o fiinţă alături de ceilalţi, o fiinţă-împreună (Mitsein, cf. Heidegger). A trăi conştient de o lume bântuită de aproapele meu înseamnă a mă angaja într-un univers ale cărui complexe-ustensile pot avea o semnificaţie pe care proiectul meu liber nu a prevăzut-o. Moartea mea este evenimentul vieţii mele umane. Moartea are un caracter absurd; ea nu conferă un sens al vieţii: sensul nu poate veni decât din subiectivitatea însăşi, (Jean-Paul Sartre, Fiinţa şi neantul), însă fiecare acţiune şi fiecare proiect al vieţii mele îi afectează deopotrivă pe toţi ceilalţi.

După Heidegger, Sartre reia pe seama sa postulatul lui Husserl, după care "fenomen este tot ceea ce - într-un fel oarecare - se manifestă". Pentru a fi manifest, un fenomen nu trebuie neapărat să fie "public": stările mele de conştiinţă se manifestă doar mie însumi, ele sunt - chiar prin excelenţă - materie cu descriere fenomenologică. Fenomenul nu este expresia deformată a unui lucru ascuns, nu mai este "fenomenul" kantian opus "numenului" său. În ontologia existenţială a lui Sartre, fiinţa unui obiect existent nu mai este decât ceea ce apare. Nu mai există "fiinţă" la modul absolut (precum esenţa la Kant), ci două modalităţi de fiinţă, ireductibile una la alta: fiinţa-în-sine, sau fiinţa apariţiei, şi fiinţa-pentru-sine, sau fiinţa conştiinţei în care s-a produs această apariţie.

Existenta si esenta umana

Angoasă şi Acţiune

"Existenţa precede Esenţa"

În termeni filozofici, orice obiect are o esenţă (ansamblul constant al proprietăţilor lui) şi o existenţă (o anumită prezenţă efectivă în lume). La un anumit gen de obiecte esenţa precede existenţa, de ex. o casă sau un scaun. Asemenea obiecte le putem proiecta în minte după ansamblul proprietăţilor ştiute şi apoi, construite sau fabricate, se realizează prezenţa lor în lume, existenţa lor. După principiul conform căruia un obiect nu există decât corespunzător esenţei sale, s-a încercat să se extrapoleze acest principiu asupra omului (ca reminiscenţă religioasă: omul a fost creat conform unei anumite reprezentări). În tradiţia filosofilor sec. XVII şi XVIII, s-a vorbit despre aşa zisă "natură umană", esenţă comună tuturor oamenilor. Existenţialismul dimpotrivă afirmă că la om - şi numai la om - existenţa precede esenţa. Aceasta înseamnă că omul mai întâi este şi doar după aceea este într-un fel sau altul. Într-un cuvânt, omul îşi creează propria esenţă (nu poate face altfel), aruncându-se în lume, suferind acolo, luptând ca să se definească puţin câte puţin, şi definiţia rămâne totdeauna deschisă: nu se poate spune ce este acest om înainte de moartea sa, nici ce este umanitatea înaine ca ea să fi dispărut. Existenţialismul refuză să dea omului o natură fixată pentru totdeauna.

Angoasa (die Angst - anxietate, teamă nedeterminată) ocupă un loc dominant în filozofia lui Heidegger, căci prin ea se descoperă neantul care caracterizează fiinţa umană în fondul său. Omul este abandonat lumii fără un sens al existenţei sale acolo, este suspendat în spaima contingenţei absurde a destinului său. În existenţialismul lui Sartre, omul este considerat într-o permanentă activitate de definire de sine. Omul nu poate decât să acţioneze, gândurile lui sunt proiecte şi angajări, sentimentele lui sunt întreprinderi în sensul în care viaţa este unitatea conduitei sale. Atunci de unde provine angoasa (l'angoisse)? Dacă omul nu este ci se face şi făcându-se îşi asumă responsabilitatea întregei specii, dacă nu există nici valoare, nici morală care să fie date a priori, dacă în fiecare caz noi trebuie să decidem singuri, fără punct de sprijin, fără ghid şi totuşi pentru toţi, "condamnaţi de a fi liberi" (Sartre), cum am putea să nu resimţim spaima unui asemenea destin? La aceasta se adaugă conştiinţa tragică a faptului că noi nu supravieţuim decât prin propriul nostru efort (fie şi numai acela de a respira, sau de a ne câştiga existenţa). Fiecare din actele noastre pune în joc sensul lumii şi locul omului în univers; prin fiecare din acţiunile noastre, chiar când nu o vrem, noi constituim o scară de valori, cu responsabilităţile lor. Ponge afirmă că omul este viitorul omului. Acest viitor nu este însă dat, hotărât. Fiecare din gesturile noastre contribuie la desenarea acestui viitor. Angoasa însă, departe de a fi un obstacol în calea acţiunii, îi este chiar condiţia de existenţă. Ea devine una cu sensul acestei redutabile responsabilităţi a oricăruia în faţa tuturor.

În privinţa disperării, este adevărat că omul are dreptul să spere; dar speranţa este de fapt cea mai mare piedică în calea acţiunii. Sperând, nu avem altceva de făcut decât să aşteptăm cu braţele încrucişate. Omul nu poate voi decât dacă a înţeles că nu poate conta pe nimeni altul în afara lui însuşi, că este singur pe pământ în mijlocul responasabilităţilor sale infinite, fără ajutor, nici salvare posibilă, fără alt scop decât acela pe care şi-l va da el însuşi, fără alt destin decât acela care şi-l va crea singur. Această cunoştinţă intuitivă a situaţiei sale este ceea ce numesc exitenţialiştii disperare: conştiinţa seacă şi lucidă a condiţiei umane. Tot astfel cum angoasa nu se distinge de sensul responsabilităţii, disperarea devine una cu voinţa de acţiune. Cu disperarea începe advăratul optimism, acela al omului care nu aşteaptă nimic, care ştie că nu are niciun drept şi nimic nu-i este îndatorat, şi care se bucură astfel de a conta numai pe el însuşi, acţionând în acelaşi timp pentru toată umanitatea. În viaţa socială şi politică, existenţialismul este o doctrină a libertăţii, a reflecţiei radicale şi a acţiunii.