Esenţă, din latină essentia, de la esse, a fi, traducerea cuvântului grec ousia. Sensul curent utilizat al termenului esenţă face referire la ceea constituie natura unui lucru sau a unei fiinţe. În filosofie termenul are două sensuri: 1. În opoziţie cu accidentul, ceea ce constituie natura permanentă a unui lucru, independent de ceea ce se schimbă; în acest sens, esenţa se apropie de substanţă. 2. În opoziţie cu existenţa, ceea ce este o fiinţă, ceea ce o defineşte, independent de faptul că aceasta există; în acest sens, esenţa se apropie de concept.
căuta esenţa unei fiinţe înseamnă a căuta să afli ce constituie natura acesteia. Acest gen de cercetare asupra esenţei constituie demersul lui Platon în Dialogurile sale. El încearcă să definească, de exemplu, ce înseamnă dreptatea, frumuseţea, curajul în sine, independent de obiectele sensibile în care aceste esenţe- pe care el le numeşte Idei- se întrupează în mod imperfect. De aceea, Platon opune lumea inteligibilă, lume a esenţelor pure sau a Ideilor, lumii sensibile. Pentru Platon, esenţa, întrucât prezintă caracteristica adevărului- universalitate şi necesitate- posedă existenţă şi demnitate în cel mai înalt grad, în raport cu obiectele sensibile. Nominalismul va contesta, prin faimoasa Ceartă a Universaliilor - tocmai această prioritate a esenţei.
În viziunea nominalistă, esenţa nu este decât o idee generală, construită prin abstracţie, iar numele care îi corespunde nu este decât un semn comod pentru a reprezenta obiectele întotdeauna unice, singurele care există. Se poate admite, de asemenea, că există esenţe singulare. În acest caz, esenţa nu se opune accidentului, întrucât o esenţă singulară conţine în sine toate accidentele sau atributele, ci se va opune existenţei aşa cum posibilul se opune realului.
entru Leibniz, de exemplu, precum şi pentru o anumită viziune creştină, Creaţia este cea prin care Dumnezeu realizează trecerea de la esenţe la existenţă. Ceea ce va contesta existenţialismul ateu va fi tocmai această anterioritate a esenţei asupra existenţei. Prin formula "Existenţa precede esenţa", existenţialismul încearcă să afirme că omul se creează el însuşi, prin actele şi opţiunile sale. Cu alte cuvinte, omul nu are altă definiţie decât cea pe care el şi-o dă el însuşi.
