Omul ca problema filosofica

Aspirand la realizarea unei mathesis universalis, Rene Descartes (1596/1650) marcheaza epoca
moderna prin centrarea existentei pe fiinta umana si afirma primatul ratiunii ca esenta a umanului. In “Meditationes de prima philosophie” (1641) realizeaza o cercetare metafizica a fundamentelor cunoasterii pornind de la presupozitia parmenidiana a identitatii dintre existenta si gandire, astfel incat existenta umana este redusa la dimensiunea ei epistemologica.
            Conceptia rationalista a lui Descartes trateaza problema antropologica prin abordarea relatiei corp/suflet si, pornind de la ideea clara si distincta a existentei egoului transcendental, impune ratiunea ca esenta a umanului. Conform acestei conceptii, printr-un reductionism ontologic, Descartes afirma ca fiintei umane ii este proprie cugetarea, astfel incat corporalitatea este mai intai gandita, fara sa excluda existenta substantei intinse.
            Atribuind spiritului gandirea, sensibilitatea si vointa, Descartes grupeaza facultatile subiectului sub denumirea generica de “cugetare”, astfel incat fiintei umane ii este proprie cugetarea.
            Constiinta propriului corp se realizeaza tot prin cugetare, astfel incat existenta nu are nevoie si de o parte corporala. Prin acest reductionism ontologic intinderea este redusa la principalul atribut al spiritului, deci este o intindere gandita.
            Dualismul substantialist cartezian se afirma in demonstrarea existentei lucrurilor materiale. Relatia corp/suflet nu poate fi similara celei dintre corabie si corabier, senzatiile proband existenta altei cauze. Corpul are propriile nevoi a caror cauza nu poate fi ratiunea, ceea ce dovedeste ca exista ceva exterior, substanta intinsa, care actioneaza asupra spiritului prin intermediul corpului.
            Ceea ce trebuie retinut din rigurozitatea demersului cartezian este centrarea filosofiei pe fiinta umana, prin orientarea antiscolastica a rationalismului sau Descartes realizand o reductie fenomenologica prin care atinge certitudinea apodictica a egoului transcendental.
            Raspunsul cartezian la problema antropologica a influentat decisiv gandirea filosofica, criticismul kantian urmand linia inaugurata de Descartes, chiar daca J. Locke contesta ineismul si sursa rationala a adevarului. In sec al XX-lea K. Popper contesta faptul ca ceea ce apare clar si distinct ar fi chiar adevarul, dar Husserl dezvolta modelul solipsist cartezian afirmand omul ca proiect intentional al constiintei.